Povestea mea

La început e haios, atent, vesel, plin de pasiune, molipsitor de entuziast, doar ochi și urechi și promite că așa va fi mereu.

Treptat îți câștigă încrederea, îți află toate slăbiciunile, îți spune câteva lucruri care te fac să vrei să îl protejezi, să îi dai putere, să îl aperi de oamenii răi care i-au distrus speranța.

Într-o zi îl prinzi cu o minciună. Urmează o criză de nervi pentru că ai aflat minciuna. Pe urmă vine o promisiune. Promisiunea nu e respectată niciodată. Apare în schimb amânarea. Apoi agresiunea verbală. Apoi umilirea. Minimizarea – nu ești bună de nimic, ești bătrână, ești provocatoare, ești vinovată pentru nervii mei, tu mă faci să fiu violent.

Te izolează, îți schimbă rutina, te controlează, vrea să știe tot ce miști. Îți reproșează că te-ai schimbat și că o minciună, o înjurătură, o vânătaie (pentru că te-a strâns mai tare de mâini) nu contează. Că azi e o nouă zi și că nu vezi asta, că te raportezi doar la “o scăpare”. Te privește în ochi și îți spune că el nu e așa, că el e un om bun, că te iubește cum nu credea că poate iubi. Că nu știa ce e dragostea până să te întâlnească.

Mergi cu el la terapie. Minte de îngheață apele, râde cu gura până la urechi și te ține de mână demonstrativ în fața terapeutului. Te doare mâna aia. E vânătă de sus până jos pentru că aseară a mai avut o criză. Te-a aruncat de colo colo prin casă. Ai făcut un atac de panică iar el a urlat la tine că ești nebună și îl înnebunești și pe el. Când a văzut că nu mai poți să respiri, că îl implori să te lase să ieși pe ușa pe care a încuiat-o și a băgat cheia în buzunar, că te învinețești în timp ce te strânge de gât, are un moment de mărinimie și aruncă pe tine, pe jos unde zaci, apa dintr-un lighean de rufe. Îți spune “handicapata dracu’ că iei un pumn de pastile și m-ai înnebunit și pe mine, uite!” Apoi îți spune să te calmezi că e totul ok iar el te iubește. Ce naiba, doar știi că nu ar fi în stare să te omoare.

Îl părăsești. Fugi unde vezi cu ochii. Îți dă miliarde de mesaje. Îți spune că se sinucide, că nu poate să trăiască fără tine, că te imploră să îl ajuți. Că a fost la medic, că a căpătat un diagnostic, că totul o să fie bine. Îți spune cum să îl îmbraci în coșciug. Îți spune că din cauza ta o să moară, că fără tine nu poate să trăiască. Îl iubești. Ți-a făcut rău. Mult rău. Îl iubești. Dar nu pe el. Pe cel care ți-a fost la început. Pe ăla cald și bun.

Te imploră să mai stai puțin lângă el. Până trece și pe hopul următor.

Nu merge la doctor. Nici nu a mers vreodată. A mințit. A cunoscut pe cineva care, stupoare, te-a diagnosticat tot pe tine. Care i-a spus de ce boală suferi, i-a arătat niște cărți și i-a deschis ochii. Începe să te convingă cât de bolnavă ești și îți spune că va sta alături de tine toată viața, până o să îți fie bine, până se va termina timpul. Îți dă și cu unguent pe vânătăi și iți spune să porți mânecă lungă câteva zile.

Într-o seară trage niște Ketamină și i se rupe iar filmul. Intră într-o stare de letargie iar când își revine urlă iar la tine. Încerci să fugi, să scapi. Te aruncă între scaunele mașinii și demarează. Apoi frânează, apoi demarează, apoi frânează. Te aude cum te rostogolești printre scaune și banchetă. Te aude că icnești. Știe că te lovești la fiecare frână, la fiecare demaraj. Urlă “acum te potolești?”

Scapi, alergi spre cel mai apropiat loc cu oameni. E un spital. Te doare tot și urli în tine. Nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai trăiești.

După o vreme îi dă mesaj prietenei tale “are degetul ăla rupt sau e doar luxat?”

Ultima dată când l-am văzut mi-a spus că a venit să mergem să cumpărăm un brad. Voia să facem Crăciunul. Mi-a spus că urăște toate femeile, că pe mine mă iubește, că nu poate să respire fără mine, că sunt regina lui. Mi-a adus cadouri frumoase și mi-a spus lucruri pe care orice femeie vrea să le audă măcar o dată în viață. Că totul e un chin fără mine, că mă iubește, iubește, iubește.

Am spus NU. Între timp vorbisem la poliție, le povestisem prietenilor mei, aveam un terapeut, știam ce mi se întâmplă și, mai ales, știam ce e el.

Da. Le-am spus și prietenilor lui. Care mi-au râs în nas. Care l-au mângâiat pe creștet. Care au tras covorul peste rah.t

Sunt Andra. Am iubit un om care m-a călcat în picioare, care mi-a rupt sufletul pentru totdeauna, care mi-a spulberat încrederea în oameni, care m-a dezumanizat, care a încercat să mă omoare.

Trupul este încă în viață.

Sufletul m-a părăsit din decembrie 2017

………………..

Later edit: NU este vorba despre fostul meu soț. Petru este și acum alături de mine, chiar dacă mariajul nu a funcționat. Suntem prieteni, vorbim, ne vedem, ne sprijinim.

Later later edit: pentru că văd că ziarele au considerat că pot îmbunătăți povestea, mai spun o dată. NU este vorba despre soț. Nici despre vreun artist. Este un sportiv, un om care pilotează o mașină de curse. Pe care unii dintre voi îl girează. Eu nu!

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

  1. Piri bartok spune:

    Nu pot sa scriu decât asa sunt foarte indignată că se intampla astfel de lucruri si parca numai cu persoanele finute,bune la suflet…atatea lovituri primesc si la propriu si la figurat..nu stiu cum de se mai pot ridica ca sa si continue viata…am toată admirația ca ai avut curaj de a scrie prin ceea ce ai trecut,sper ca atitudinea,mentalitatea,percepția societății se va schimba

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s