αγαπω αυτη τη χωρα/ îmi place țara asta

Grecia. Egee. Sporade. Skiathos.

Un drum scurt cu un avion care geme de oameni hotărâți să fie turiști. Am senzația că undeva a fost promoție la pălării penibile din paie. Copii, femei cu tocuri, bărbați în bermude și maiouri, cu toții au pălării din paie. Zburăm. Turiștii înfulecă tot ce le oferă însoțitorii de zbor. Și mai cer. Copiii urlă, părinții sunt mândri de ei. Zburăm. Se vede arhipelagul. Pista e o liniuță ridicol de scurtă în marginea insulei. Aterizăm. Coborâm, așteptăm bagajele, fugim de pălărioți. Apare Magda, doamna care ne închiriază mașina. O grecoaică hotărâtă care ne spune scurt că numărul ei de telefon e în parbriz și că ar fi bine să punem benzină. Pare destul de logic. Rezervorul e uscat ca fruntea unui elefant fără pălărie de paie. Mașina arată ca un aspirator vechi și scoate sunete întocmai. Nu-i nimic. Dacă îi oprim aerul condiționat și expirăm aerul din plămâni reușim să urcăm pantele pe care le avem de urcat. Pe dreapta pădure, pe stânga mare. Ăsta e drumul către capatul vestic al insulei, locul unde am ales să stăm. Vila e ținută de o familie cu bunici, copii, nepoți. Grădină imensă, flori de toate soiurile, liziera pădurii la doi pași. Chiar la intrarea pe domeniu o capelă micuță cât o chicinetă, icoane, lumânări și o fotografie decolorată. În fotografie un cuplu în vârstă. Rădăcinile, probabil. Capela e pentru ei și pentru oricine are chef să intre și să lase acolo un gând. Partea din spate a grădinii se termină cu un deal abrupt pe care seara apar trei iepuri haioși, foarte concentrați la niște ulii care dau târcoale. Ni s-a spus de la început că nu e o idee bună să intrăm în pădure fără încălțări potrivite. Sunt șerpi și tot soiul de lighioane neprietenoase. Săracii iepuri.
Pe insulă, câteva zeci de plaje, unele dintre ele fără drum de acces. Poți ajunge doar cu barca. O mulțime de taverne cu nume care te fac să crezi că ar fi sută la sută grecești. În meniu burgeri și pizza la preț de sushi în Dorobanți.
După câteva eșecuri remarcabile renunțăm la plajele cele mai vestite, la restaurantele cele mai tradiționale și la the most beautiful seasight. Luam plasă și cu strada principală (singura), Papadiamantis. Un iarmaroc unde găsești costume de baie cu paiete, ochelari de 7 euro, gogoși, zorzoane, oameni în șlapi și proprietari de cârciumi deciși să te ia cu arcanul în maghernița lor.
Cotim pe prima straduță la dreapta și mergem. Brusc, se schimbă totul. Străzi mici cu piatră cubică, case vechi, eternele pisici cu fața ascuțită, oameni în vârstă care stau pe prispă și îți zâmbesc din tot sufletul cu toți cei trei dinti iertați de vreme. Începe să arate a ceea ce căutam. Găsim o tavernă în care cântă trei artiști aproape mumifiați. Toți au instrumente tradiționale și jelesc Dumnezeu știe ce. Ceva crâncen, oricum, judecând după cantitatea de jale. Paharele de raki, ouzo și tzipuro dispar în gurile larg deschise și ies înapoi în cântece și mai jelite. Cerem mâncare grecească, lucruri care nici măcar nu apar în meniu: „tis is for turists, deh”. Ne-au asimilat rapid și ne-au uitat la fel de repede. Dansează, cântă, aruncă pachte întregi de șervețele în aer (nu, nu au plătit taxa pentru permisul de spart farfurii), trăiesc fiecare secundă și sunt mulțumiți. „I don’t care about politics”, imi spune Sofia, o fată de 23 de ani. „I am greek, I am a free woman, I have my bussiness and I am a proud free greek woman. This country is ours. I don’t care about UE, I don’t trust politicians. I want to work and to be proud. I am a free greek woman. My english is not so good, you know, because I had to work with my father making shoes when I was a child. I had no time for learning english. But I am free.”
Simt un nod în gât. Nu știu când am auzit ultima data un român spunând atat de categoric „sunt român și sunt mândru de asta.
Se întorc la dansul lor, la muzica lor, la poveștile despre constructorii de bărci, despre pescari, despre vase dispărute pe mare, despre țara pe care o adoră.
Adie un vânt care aduce miresme de flori de noapte. Miroase a sare, se aud valurile. suntem în viața care începe abia când te îndepărtezi puțin de haos, de iluzie, de sclipici, de oamenii cu pălării și șlapi.

5 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. ortansa spune:

    Citind atent tot ce ai scris ,cuvint cu cuvint ,ai reusit sa ma faci sa-mi pot imagina atmosfera de acolo,asta inseamna sa scrii cu sufletul si sa nu-ti lipsesca harul scrisului .Sa ai parte de lucruri frumoase ,meriti cu virf si indesat,te imbratisez cu drag.

    1. Andra Gavril spune:

      Te iubesc, Ortansa. Mi-ar fi placut sa fim impreuna aici.

  2. Dan Gheorghe spune:

    frumoase culori in descrierea ta. senzatiile de vara si de libertate se simt din plin, dincolo de ecranul rece al calculatorului.

  3. Razvan spune:

    Urat sa-ti bati joc de oameni in halul asata. Esti un om rau….

    1. Andra Gavril spune:

      Aurora, de ce nu ești mai concretă? Te tot ascunzi sub tot felul de nume… Spune ce vrei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s