Cât mai costă kilogramul de burice?

Din multe şi banale motive, ieri, am ajuns în lăcaşul de cultură numit Mall Vitan. Mi-am făcut cumpăraturile fulgerător şi am decis că mi-e foame. Cu nasul în pământ, cu geanta strâns lipită de coaste, am urcat voios la etajul cu mâncătorii. Pe drum am auzit familiarele ţipurituri neaoşe „păpuşe, hei fata, pst pst, moamă”, am bombănit în gând lipsa mea de organizare, că parcă aş fi putut să mă mişc mai repede fără pungile cu detergenţi şi alte bunătăţi şi, finalmente, m-am bucurat la vederea unui chelner amabil, de parcă mă întâlnisem cu mama.

În sfârşit, la masă. Am comandat ceva mic şi repede. Mic şi repede a venit!

În spatele meu, cumva în diagonală, două tinere înfipte în lycra, precum jambonul în ţiplă. Cu, desigur, tricouri scurte până la buric şi mâini trecute spasmodic prin păr, cu mişcări de cal bântuit de musca cea rea. Am răsuflat uşurată că moda asta nu a trecut.

În stânga mea, un domn de prin alte ţări, la 50-55 de ani, nespălat pe cap de la revelion, cu pantofi maro şi şosete albe, cu un laptop pe masă şi o pizza uriaşă pe tastatură, pe pantaloni și pe degete. Butona nervos. Am văzut că era pe mess. După rânjetul satisfăcut, am dedus că o convinsese pe o ea că el are 30 de ani, e blond cu ochi albaştri şi e un prosper om de afaceri. Doamne ajută, să fie într-un ceas bun!

Mereu am ştiut că e nepoliticos şi nesănătos să te uiţi în jur atunci când mănânci. Dar ce să fac dacă sunt curioasă ca o mâţă?

Ultima îmbucătură a venit cu imaginea mesei din dreapta. Ea – blond platinat, ars, harcea parcea, el – creol geluit. Se pupau meduzeşte.

Meduză mi s-a făcut stomacul, am plătit şi am plecat. Am mai intrat în câteva magazine, căutând ceva care să mă surprindă.

Tz, tz, tz. Totul e la fel. Amabila vânzătoare care îţi spune, clipocind ca răţuşca pe lac, „dar e BIO, doamnă”, înţepatele de la Levi Strauss care dau ochii peste cap şi se poartă cu tine de parca una e Levi si cealaltă e Strauss, burice, păpuşe, blond, gel, burice, lycra, păpuşe, parfumuri care îţi înţeapă ficatul, pantofi de plastic, şunculiţe, mult negru, burice, gel,  afară, repede afaaară!

Jur că nu o să mă mai mir că oraşul pare pustiu in weekend. Nu o să mai dau vina pe vremuri. Oamenii nu stau crizaţi în casă, cum am crezut. E o lume care forfoteşte, care socializează şi se reproduce. O lume care trăişte la adăpostul lui fast food, fast orice. E lumea lui „hai fată în mall să bem şi noi o cola”. Asta pâna vine căldura, şi o să fie lumea lui „hai fată pă lac”.

3 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. dan ghemes spune:

    aşa-ţi trebe dacă duminica meri la moale !

    1. Andra Gavril spune:

      Mda! Sa-mi fie rusine 🙂

  2. Gicu Danila spune:

    Romania asta nu e a mea, dar … toate astea au mai multa putere decat am eu. Pentru ca… e multi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s